Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Te plictisești când stai la slujbă în biserică? Și eu, uneori, mărturisesc. Sau poate ți se par greu de înțeles cuvintele cântărilor și slujba e cam lungă, așa că preferi să ieși în curte și să te joci cu prietenii. Sau chiar să nu mai vii deloc la biserică. Te înțeleg perfect! Sau poate că, uneori, privind la sfinții zugrăviți, te gândești că stau acolo, încremeniți pe perete din vremuri de poveste, și că, în fond, ce legătură au ei cu viața ta? Ori poate că, într-adevăr, au? 
Te‑ai gândit vreodată că teologia nu este doar pentru teologi și că, în definitiv, ar putea deveni mai captivantă decât cel mai bun roman? 
Sunt convinsă că la aceste întrebări ai propriile tale răspunsuri și vei putea scrie chiar tu însuți o carte despre asta. Între timp, dacă încă stai pe gânduri, poate ți‑ar prinde bine să citești aceste rânduri despre niște copii ca și tine, care și‑au pus și ei aceleași întrebări. 
Tatiana Petrache

O carte despre greutățile, lacrimile și mângâierile cu care este presărat drumul de întoarcere Acasă, despre strădaniile neobosite ale autoarei de a sfinți locurile prin care pășește – „să las doar flori în urma mea – aici, afară, chiar că răsar cu atâta greutate din asfalt”. O carte-dorință de a aduna cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce ne-ar putea fi pusă cândva de copii: „De ce suntem ortodocși?”. O carte-luptă, al cărei scop final nu este altul decât cel de „a ține aprinsă flacăra lumânării mele, chiar și prin furtuni de lacrimi și prin pustietăți de dor, să dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atâtea jertfe lăsată, să mă ghemuiesc cât pot de tare în brațele părintești cele nepieritoare… Și mai ales, să îmi învăț și pruncii să o facă, pentru a le fi cald și bine și când eu voi fi doar o fotografie”.Și mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Să mă întorc Acasă, este o carte despre o mare dragoste ce se dorește mărturisită, oricât de riscant este un astfel de demers în aceste zile tulburi pe care le trăim: „Oamenii sunt ca niște copii. Le dai drumul în viață cum le-ai da drumul într-o încăpere plină de jucării... Și fiecare aleargă în disperare să pună mâna repede, repede, primul, pe ce poate. Unii aleargă după palate, vile, mașini, alții după titluri, funcții, putere, după conturi, blănuri, aventuri, pantofi, poșete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Și apoi, după ce le-au apucat, trag cu dinții de ele. Eu am alergat după dragoste... și L-am găsit pe Hristos. Să mă ajute Dumnezeu să nu Îi dau drumul. Și dacă aș putea să Îl arăt și altora, câtor mai mulți, ce bine ar fi!”.
„Astăzi aș îmbrăca‑o pe Măriuca în costum popular, i‑aș pune opincuțe, o broboadă roșie cu flori, o bundiță groasă și aș sui‑o într‑o sanie trasă de doi cai albi. Cu bundițe și ei. I‑aș mângâia năsucul roșu, m‑aș bucura să o văd cum râde știrbă și i‑aș spune despre neamul meu frumos și despre Domnul Iisus. I‑aș cânta colinde în timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lăsa în goana noastră câmpii, dealuri, munți și sate cuminți, frumos împodobite de sărbătoare, așteptând cu emoție nașterea ce ne‑a dăruit îndumnezeirea. Am ajunge poate acasă chiar în Ajun, să le facem mamei și tatei bucurie; parcă îi văd, nu și‑ar mai vedea capul de treabă să nu ne lipsească nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, îmbrăcați toți în costumele tradiționale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar cânta colinde învățate din bătrâni și am adormi apoi amândouă, învelite în bucuria Crăciunului, acasă.
Sau poate că nu o să ajungem acasă în Ajun. Poate că o să ne cântăm colindele altundeva, în cealaltă Românie risipită prin lume, alături de toți cei care plâng în pumn pentru că sunt și anul acesta departe de casă. Poate că anul acesta vom face Crăciunul în cealaltă Românie, ruptă, tristă, rătăcindă, flămândă, de afară. Afară, românii plâng, râd, cântă colinde, își botează copiii, se cunună, mor. Sunt unii, mulți, care nici măcar morți nu mai ajung acasă pentru că nu au rudele bani să îi aducă înapoi.
Poate că la ei ne va duce anul acesta sania... Poate că anul acesta trebuie să în­țe­legem cu adevărat ce înseamnă «dorul» și ce înseamnă dragostea de țară. Căci parcă niciodată nu mi‑am iubit mai mult țara decât atunci când am fost într‑o sanie trasă de doi căluți albi, care nu mă duce acasă în ajun de Crăciun cu Măriuca.“

Trăind în cuvioșie și sfințenie, Sfântul Arsenie Capadocianul și‑a jertfit liniștea viețuirii monahale pentru a veni mai întâi la Fárasa, unde mai bine de 50 de ani a sfințit, învățat și întărit în credință poporul ortodox din acele locuri, ca, mai apoi, deși la vârstă înaintată (avea 80 de ani), să‑l călăuzească, asemenea unui alt Moise, pe calea pribegiei, spre tărâmurile unei alte patrii, de unde, la 24 noiembrie 1924, avea să se mute la Domnul.
La intervenția sa minunată, nu doar Cuviosul Paisie, originar din aceleași locuri cu Sfântul Arsenie și botezat chiar de el acolo, i‑a alcătuit spre sfârșitul secolului trecut biografia, ci și cel ce a trudit la apariția cărții de față a izbutit, aproape după un secol, să descopere unul dintre manuscrisele, în dialectul farasiót, ale Sfântului Arsenie, despre care Cuviosul Paisie nu aflase decât că în vremurile pribegiei fuseseră făcute bucăți și împărțite celor bolnavi spre a avea parte de ocrotirea Sfântului.
Potrivit profeției Sfântului, manuscrisul nu s‑a pierdut, ci a devenit o carte, care, după cuvântul său, „va fi citită de multă lume”, aducând „sănătate, bunăstare și iertare”.

* * *
„Da, copilul meu, te sfătuiesc să fii cu multă luare-aminte
la această carte, să‑i dai ascultare;
să n‑o rupi, să n‑o pierzi. S‑o citești numaidecât,
și în duminici, și în zile de sărbătoare.
Citește‑o, n‑o strica, căci cel ce o va citi sau asculta
ajutorul și binecuvântarea mea va avea.”
Sfântul Arsenie Capadocianul

„N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personagiile dumitale. Consider Ora 25 una din cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.” 
Mircea Eliade

„Gheorghiu remarcă pe bună dreptate că osândirea (și pătimirea) lui Hristos a fost asociată cu cea a celor doi tâlhari. Tehnica amalgamului era deja practicată în anul zero. Singurul progres, după Gheorghiu: astăzi, zece mii de nevinovați se află între doi vinovați...” 
Albert Camus

„Cu un milion de exemplare vândute, acest roman a fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai mari succese literare de după război. Cu toate că autorul lui era un mare necunoscut, despre care nu se știa decât că e un român, în jur de treizeci de ani, sosit clandestin în Franța de câteva luni [...] Nedreptățile posterității literare – dar, poate mai bine spus, omerta de care a avut parte Gheorghiu după cabala lansată împotriva lui de Lettres françaises, organ politico‑literar finanțat de Moscova – pot explica de la sine de ce Ora 25 nu a intrat în «canonul» operelor clasice, al acelor cărți esențiale, vizionare, situate la limita distopiei, care au marcat istoria secolului al XX‑lea. 
Provoc, astfel, orice cititor care va deschide acest roman pentru prima oară să ia aminte dacă, după lectura lui, va putea rămâne «nevătămat». Eu, unul, n-am reușit...” 
Thierry Gillyboef

Sfântul Chiril al Turovului, născut la începutul veacului al XII‑lea în Bielorusia de astăzi, din neam bogat şi de vază, a primit de la Dumnezeu pentru lepădarea sa de bogăţia şi slava pământească darul È™i cinstea de a fi nu numai cel dintâi stâlpnic din istoria Ortodoxiei la slavii de Răsărit, ci şi Hrisostomul ei – cel mai mare propovăduitor al Rusiei ­Kievene. Ca nevoitor, ca arhiereu, ca propovăduitor şi tâlcuitor al cuvântului lui Hristos, s‑a bucurat de o uria­şă cinstire şi preţuire din partea contemporanilor într‑o vreme şi într‑un spaÈ›iu deloc lipsite de etaloane ale sfinţeniei, şi de‑a lungul veacurilor scrierile lui au fost copiate mereu alături de scrierile vechilor ­Părinţi ai Bisericii.

Minunatele rugăciuni ale Sfântului Chiril vă vor aduce, nădăjduim, pacea sufletească, smerenia, nădejdea şi apropierea de Dumnezeu de care avem trebuinţă întotdeauna, atât la bucurie, cât şi la greu.

Pretutindeni in lume vedem praznuire, putere, bucurie si zburdalnicie a vietii: taratoarele, gazele, pasarile, pestii de soiuri fara numar, nenumaratele animale, fiarele si pe imparatul fapturilor pamantesti – omul; toate traiesc, nazuiesc spre indestularea vietii si bucurie, spre osteneala.  Priviti ce vesel zboara si se joaca gazele (de pilda fluturii, greierii, mustele), pasarile, pestii, animalele – si ne vom minuna de bucuria si praznuirea vietii care este in ei.  Aceasta viata insa e trecatoare, nu multa vreme se joaca si se bucura toate aceste vietati: in scurta vreme nu vor mai fi, ci in locul lor altele noi se vor naste – de parca viata se invarte ca o roata.  Dar cine le‑a dat si le da tuturor viata?  Viata Cea fara de inceput, Vesnica, Ipostatica, Preainteleapta, Buna – Dumnezeu.  Dar viata cea indragita de fapturile pamantesti, dimpreuna cu bunatatile ei, degraba trece si se sfarseste pentru necuvantatoare.  De aceea, Preabuna Viata Ipostatica vrea si a hotarat sa dea fiintei intelegatoare/rationale viata vesnica in ceruri impreuna cu Dumnezeu, si pentru dobandirea acestei vieti i‑a dat omului toate mijloacele.  Iata telul tau, omule: sa nazuiesti spre viata vesnica si spre vesnica bucurie!